Cum să dai titlu unei scrisori

La olimpiada județeană a fost un subiect care cerea elevului să scrie o scrisoare cu titlul…

Două profesoare, ambele cu multă experiență în pregătirea și examinarea elevilor la examenele standardizate de limba germană, mi-au spus, în mod independent una de cealaltă, că este o greșeală. O scrisoare nu poate avea un titlu. Una chiar mi-a spus că un elev a întrebat-o unde trebuia să plaseze titlul, eventual între formula de introducere și începutul textului?

(Trebuie să menționez aici că olimpiada este un concurs nestandardizat, adică există o serie de criterii de evaluare și există, formal, o programă, dar este un concurs de creativitate și inteligență, nu un examen. La olimpiadă avem nevoie de criterii cât mai clare de evaluare pentru a satisface nevoia de obiectivitate, dar trebuie să evaluăm creativitatea și inteligența chiar cu prețul scăderii obiectivității. Ceea ce este important să fie asigurat este corectitudinea, adică evaluatorii să nu știe cui aparțin lucrările pe care le evaluează – ceea ce este asigurat.)

Revenind la discuțiile cu colegele: le-am dat dreptate. Pentru că au dreptate. Mai ales dacă ținem cont de experiența lor cu examenele standardizate. Elevii trebuie să respecte niște criterii formale, să învețe un set de reguli și să aplice aceste reguli cu siguranță de sine. Unde ar încăpea un titlu în aceste reguli de redactare a unei scrisori?

Paradigma siguranței

În plus, în viață, printre nevoile noastre fundamentale, este nevoia de certitudine, de siguranță sau stabilitate. Regulile ne dau această siguranță. O scrisoare are formule de început și de sfârșit, la început sus se menționează data și locul. Nicăieri în aceste reguli nu se vorbește de un titlu. Dacă spunem unui copil că o scrisoare trebuie să arate așa, atunci nu avem voie, dintr-o dată, să-l derutăm cu ideea unui titlu. Lumea nu mai apare ca un loc sigur, dominat de reguli clare, unui copil căruia îi schimbăm regulile pe neașteptate.

Mergând mai departe pe această direcție de argumentare, scopul educației este să-i dăm copilului o imagine despre lume ca despre un loc unde respectarea unor reguli clare ne dă umanitatea și siguranța. Ori de câte ori ceva nu funcționează, înseamnă că cineva nu a respectat niște reguli. Ca să „reparăm” ce nu funcționează este suficient să descoperim care reguli nu au fost respectate, sau, la nevoie, să inventăm reguli noi pentru acea situație. Astfel lumea poate redeveni un loc sigur. Iar cel mai sigur loc, unde regulile sunt clare pentru toți (chiar și regulile nescrise) trebuie să fie spațiul cultural propriu, țara sau localitatea sau familia proprie. Dacă alții au regulile lor diferite, căutăm să le descoperim și înțelegem în măsura în care este strict necesar pentru comunicare.

O lume cu reguli clare și sigure este, probabil, ceea ce ne desparte de animale. Deși, dacă ne gândim bine, animalele chiar au regulile lor clare și funcționează după ele, chiar mai bine decât oamenii. Leul nu ucide decât atât cât îi trebuie ca să mănânce sau ca să-și apere puii sau teritoriul.

Oricum, o lume cu reguli clare ne satisface nevoia de siguranță.

Paradigma nesiguranței

O altă nevoie fundamentală a oamenilor este cea de surprize, de descoperire, de nesiguranță. Poate unii vor spune: „Îmi plac surprizele, dar numai cele plăcute”. Dar o surpriză rămâne surpriză pentru că se poate termina și în mod neplăcut. Altfel nu ar mai fi surpriză.

Ca să descoperi ceva nou trebuie să ieși din „lumea” ta. De la Pandora încoace, oamenii sunt curioși. Chiar cei care o condamnă pe Pandora pentru curiozitatea ei în noi și noi contexte, chiar și ei sunt curioși în alte domenii ale vieții decât în acelea în care-i condamnă pe curioși.

„Lumea” din care ieși pentru descoperire poate fi familia ta, poate fi satul tău, orașul tău, țara ta, cultura ta, religia ta… Pot fi regulile tale și ale culturii tale. Pot fi regulile după care îți reprezinți universul – fie că este vorba de universul fizic (Newton, Einstein…Smilie: ;) sau universul moral sau religios sau cultural.

Atunci când ieși din lumea regulilor sigure, începi o explorare periculoasă. Lumea nu mai este un loc sigur ci unul plin de surprize. Și, când îți dai seama că această lume nouă era acolo și înainte să o descoperi tu, atunci îl înțelegi pe struț. Când bagă capul în nisip, struțul vrea să se întoarcă „acasă”, în acea lume sigură în care se afla înainte de a explora și a vedea pericolul.

Siguranța de sine

În natura umană sunt și nevoia de siguranță și nevoia de nesiguranță. Oricât de ilogic ar părea, ne atrag amândouă, pe toți! Dacă ți se pare că te regăsești doar în una din ele, înseamnă că nu te-ai gândit la destule contexte de viață. Sunt „locuri” (contexte) din viața fiecăruia unde vrem să ne simțim mai ales în siguranță și locuri unde vrem să ne simțim mai ales provocați și stimulați de nou și necunoscut.

Acele contexte în care noul este într-o proporție acceptabilă cu cunoscutul sunt cele în care manifestăm încredere în sine. Ne-am mai confruntat cu necunoscutul în acele contexte și ne-am descurcat, prin urmare avem încredere, siguranță de sine, chiar în situații care altora li se par dificile. Atunci toți ne văd că avem încredere în sine.

Acele contexte în care noul depășește nevoia de siguranță sunt cele în care părem lipsiți de încredere în sine. Pentru că ne simțim amenințați. Atunci crește nevoia de ancore de siguranță, așa cum sunt regulile clare.

În viață putem alege contextele în care să ne petrecem mai mult timp și putem fugi de cele care ne obligă să ne confruntăm cu nesiguranța. Putem evita pentru o vreme, ca și struțul, să vedem elementele amenințătoare ale vieții. Și, în mod paradoxal (ca dovadă că nu sunt așa periculoase), de cele mai multe ori „pericolul” chiar trece pe lângă noi. Această strategie de viață ne este întărită cu fiecare experiență acumulată în care ea funcționează și pericolul trece dacă noi ne facem că nu-l observăm. Toți avem această strategie în unele contexte sau altele. Dacă ți se pare că nu o folosești niciodată, înseamnă că nu ai explorat mental suficiente contexte de viață. Fă o pauză și gândește-te!…

Opțiunile în educație

Să-i educăm pe copii înseamnă, așadar, să le arătăm și cum își pot satisface nevoia de nesiguranță în (relativă) siguranță. Nu-i vom putea însoți în toate explorările lor, iar unele din ele le vor purta pașii acolo unde nici noi nu am fost. Oricât de îngrijorător ar fi, copiii noștri se vor confrunta în viață, mai devreme sau mai târziu, cu pericole pe care noi nici nu le bănuim. Putem alege să-i „știm în siguranță” cât suntem noi prin preajmă și să lăsăm vremea explorărilor pentru perioada când nu vom mai fi  noi prin preajmă. Pericolele vor fi mai mari, pentru că i-am obișnuit cu protecția noastră permanentă. Dacă nevoia noastră proprie de siguranță în ce-i privește pe copii e mai mare decât nevoia lor de a învăța prin explorare (nevoia lor percepută de noi), atunci în mod sigur vom proceda hiperprotectiv și vom numi asta dragoste și responsabilitate (de educator sau părinte).

Dacă nevoia noastră de siguranță în contextul educării copiilor este foarte mare, atunci regulile ne ajută să-i „strunim”, să-i ferim de nevoia lor de experimentare, adică să-i ferim de pericolele ce pot apărea când nu mai sunt în preajma noastră. Dacă regulile sunt fixe și nenegociabile, atunci căpătam o anumită formă de siguranță și autoritate în relația cu copiii (elevii). Dacă începem să le arătăm că regulile nu sunt imuabile, că se mai pot discuta în funcție de context, atunci nevoia noastră de siguranță este amenințată. La fel nevoia de siguranță a copilului crescut astfel, care avea încredere în regulile transmise de adulți.

Alegerea autorității

Un educator care funcționează după paradigma siguranței are nevoie de o autoritate neștirbită. Regulile sunt reguli iar educatorul este deținătorul înțelesului regulilor. El nu greșește, doar uneori se întâmplă ca un copil să nu fi înțeles bine o regulă. Sau copilul trece acum pe o treaptă superioară a înțelegerii regulii. Dar regula rămâne, ca un element de siguranță, care îți dă certitudini într-o lume care, altfel, nu ar mai avea sens. „Lumea este plină de sens, iar adulții care explică regulile sunt deținătorii sensurilor pe care le voi descâlci și eu când voi fi  mare. Dacă voi fi la fel de deștept ca doamna”…

Dacă cineva, o autoritate externă, pare să schimbe o regulă (să dai titlu unei scrisori!), atunci eu ca educator sunt pus în situația să găsesc un înțeles mai adânc în fața copilului. Asta pentru a „salva” imaginea lumii pline de sens prin reguli clare. O lume a siguranței prin reguli.

Instrucție și construcție

În această lume a siguranței prin reguli educația este „instrucție”. Copilul este instruit cum arată lumea și cum trebuie să o înțeleagă prin reguli clare care îți dau siguranță. „Fă ce ți se spune, învață regulile și îți va fi bine!”.

În lumea nesiguranței, a explorării periculoase, lume pe care fiecare din noi o cunoaște în anumite contexte de viață, educația este „construcție”: copilul învață să-și construiască propriul sistem de reprezentare, pe bază de model și descoperire. În această lume nesigură a creativității și provocării, o scrisoare poate avea chiar și un titlu.

Desigur nu e corect față de copilul învățat că regulile îți dau certitudini. Copilul educat după paradigma siguranței este nedreptățit când regulile nu mai sunt imuabile. De aceea, colegele care mi-au spus că o scrisoare nu are titlu au dreptate. În contextul unui examen standardizat ar fi chiar un element care ar anula valabilitatea examenului. În contextul unui concurs de creativitate… regele Solomon știe răspunsul corect, chiar dacă sfetnicul său este derutat…

Despre Sorin Giurumescu

Profesor de germană din 1994. Trainer (formator) certificat din 2006. Licensed Master Practitioner of NLP™ din 2012. Prima participare în echipa de organizare a olimpiadei naționale în 2003.
2008-2015 responsabil cu limba germană modernă în Ministerul Educației. Trainer și coach pe crestere.org

Poți da like & share:
Category(s): Articol, Teme < br / > Tag-uri: , , , , , , ,