Cu Educaţia la spital (I)

Educaţia este bolnavă, la fel ca şi Sănătatea

Cel mai bun moment pentru a sădi un copac este… acum douăzeci de ani. Al doilea cel mai bun moment este acum.

De o lună încoace am văzut pe viu problemele sistemului de sănătate din România. Mi-au sărit în ochi unele asemănări cu sistemul de educație. Soluțiile pentru sistemul de educație sunt mult mai simple decât ar părea, dar politicienii au intrat într-un cerc vicios al amânărilor, iar societatea se complace. Mămăliga nu explodează… încă!

Atunci când asistentele și infirmierele nu își fac treaba, numai ca să determine pe rudele bolnavului să le motiveze, ele își formează un tipar de comportament care duce la deprofesionalizare. Atenția față de bolnav și intervenția rapidă la nevoile acestuia fac parte din profesionalism aici. Banii primiți de la rudele bolnavilor reprezintă un fel de finanțare externă, un fel de prime, care sunt obținute pe baza unor competențe și comportamente exact opuse celor care definesc profesionalismul. Profesioniștii care reacționează empatic față de nevoile pacienților câștigă, în cele din urmă, mai puțin decât colegii lor nesimțiți.

În mod asemănător se petrec lucrurile în școală. Un profesionist ține cont de nevoile tuturor elevilor din clasele sale… Situația este mai perversă aici decât în sănătate: dacă sănătatea este o chestiune individuală, educația ar trebui să țină cont de competențele sociale care sunt necesare în viață. Având grijă deosebită de anumiți elevi, care vin și acasă sau acolo unde ai un after school, le faci rău și lor, nu numai celorlalți, pentru că le dezvolți un model de comportament social care le va aduce dezavantaje în viitor. Vedem doar că, mai nou, aroganții sau băieții deștepți ajung la pușcărie – nu înainte de a face mult rău societății.

Medici care, de dragul câștigurilor personale, să lanseze epidemii, încă nu am văzut în România. În schimb efectele sociale ale activității profesorilor sunt extrem de puternice, indiferent dacă sunt pozitive sau negative. Boala cea mai gravă, epidemia endemică a societății românești este educația socială extrem de precară. Actuala educație face ca fiecare să caute soluții individuale, să nu spere și să nu aștepte soluții colective, dar tocmai aceste soluții individuale (la școală nu se face nimic, dar îl dau la pregătire pentru ce cred eu că-i trebuie) reprezintă supape prin care dispare presiunea pentru calitate în școală și promovează o atitudine asocială generalizată, care menține situația actuală. Este un cerc vicios care se automenține, ca sistem, de multe zeci de ani, încă din perioada comunistă. (De fapt, bazele sale sunt mai vechi, doar că în comunism s-a pervertit mai rău: a dispărut și solidaritatea de castă, deoarece au fost dizolvate clasele sociale, sau s-a încercat aceasta. Efectul a fost tendința de a dispărea orice formă de solidaritate, cu oarecari excepții, pentru că omul este o ființă socială. Așa au apărut relațiile oarecum întâmplătoare de susținere reciprocă, Partidul Comunist Român, PCR, ajungând să fie văzut ca având inițialele de la Pile Cunoștințe RelațiiSmilie: ;)

Tendința oricăror sisteme de a se menține în starea de echilibru găsită (oricât de ciudată ar părea aceasta din exterior) este cunoscută și teoretizată. De asemenea, cei din interior își creează moduri de justificare a celor mai aberante practici, miopia lor (morală) fiind adesea evidentă pentru cei din afară, dar nu și pentru ei. Pentru a scoate din actuala stare de echilibru un sistem și a-l aduce într-o stare dorită de echilibru este nevoie de o bună înțelegere a mecanismelor de echilibrare actuală, o viziune clară asupra forțelor care urmează să acționeze pentru echilibru în starea nouă dorită și de foarte multă energie (resurse și putere) pentru a tulbura actuala stare și a o îndrepta spre cea dorită.

În cazul sistemului de educație (cred că și în sănătate, din ce am citit în presă), reformele încercate au dus lipsă fie de viziune, fie de resurse pentru dislocarea stării actuale. Cândva a spus fostul președinte Băsescu, referitor la educație, că nu se poate face reformă fără bani. Din păcate, atunci când s-ar fi putut porni o reformă, au lipsit banii. S-a făcut cam ceea ce se putea face fără bani, dar atât… uneori, încercările de  schimba ceva fără a avea puterea de a duce până la capăt proiectul respectiv, fac mai mult rău. De exemplu, cei din sistemul de educație devin tot mai conștienți că ideea de a plăti puțin mai bine numai pe unii, în funcție de performanță, aduce încărcare birocratică. Din aceasta ies bine, uneori, cei mai puțin dedicați educației propriu-zise și ies tot mai demotivați cei care, din chemare, măcar mai fac ceea ce le spune conștiința, adesea împotriva pretențiilor birocraților.

Și, totuși, ce se poate face? Să ne plângem suntem buni, chiar campioni mondiali, cum se zice! În condițiile reale date, ce se poate face? Ca să ne facem o idee, cred că este nevoie să înțelegem profund situația actuală și mecanismele care o mențin. Cred că aceste lucruri sunt ușor de observat, însă majoritatea celor care analizează nu spun lucrurilor pe nume, se jenează cumva, iar efectul este că, prin exprimări eufemistice, ajung ei înșiși să uite premizele reale de la care au plecat. În domeniul dezvoltării personale este acel principiu fake it, till you make it (prefă-te, comportă-te ca și cum, până când chiar faci așa, chiar dezvolți acea competență). Este o aplicare perversă aici: făcându-te că lucrurile nu stau chiar așa rău, ajungi să crezi asta și uiți ce trebuie făcut. De aceea, o analiză sinceră și fără menajamente este absolut necesară. Prin analogie, dacă un pacient este alcoolic, nu scrii în fișă că suferă de o intoxicație temporară, pentru că așa nu ai nicio șansă să rezolvi problema…

În sistemul de învățământ se vorbește mult despre reformarea programelor, care ar fi prea încărcate. Afirmația este numai parțial adevărată. Adevărul este însă că modul de înțelegere a programelor le face, în mare măsură, să fie încărcate. Interpretarea programelor este făcută de profesori la clasă sau, implicit, prin subiectele de la diferite examene. Ar fi însă interesant de văzut, înainte de a consuma resurse pentru rescrierea tuturor programelor, care vor fi iarăși interpretate abuziv: ce anume menține această interpretare a programelor?

Un exemplu mi se pare relevant. Prin 2006 sau 2007, când se introduseseră acele teze cu subiecte unice la nivel național, colegii mei de matematică au spus că nivelul excesiv de ușor al acelor subiecte va afecta motivația propriilor elevi de a învăța. Haideți să înțelegem această afirmație: fie subiectele nu corespundeau programei, fiind prea ușoare, fie subiectele interpretau programa într-un fel care nu corespundea „realității” dintr-o școală „bună”. Dacă pentru elevii dintr-o școală bună acele subiecte erau prea ușoare și, în paralel, elevii se plâng că sunt prea încărcați, înseamnă că menținerea unor subiecte ușoare pe termen lung ar putea rezolva problema încărcării. Dar de ce nu vor asta profesorii și reușesc (au reușit) să readucă lucrurile la echilibrul cunoscut? Cred că este oarecum evident. Tocmai în școlile „bune” sunt elevi ai căror părinți pun preț pe educație. Iar „prețul” este negociat de fiecare în parte…

(continuarea în partea a doua)

Despre Sorin Giurumescu

Profesor de germană din 1994. Trainer (formator) certificat din 2006. Licensed Master Practitioner of NLP™ din 2012. Prima participare în echipa de organizare a olimpiadei naționale în 2003.
2008-2015 responsabil cu limba germană modernă în Ministerul Educației. Trainer și coach pe crestere.org

Poți da like & share:
Category(s): Articol, Eseu < br / > Tag-uri: , , , , ,