Impresii de participant la a XXV-a Conferință a Asociației Profesorilor de Limba Germană din România (Moieciu de Jos, 14-17 septembrie 2017)

Die Sprache ist ein Wekzeug des Geistes…

În celebra sa „Scrisoare despre umanism”, Martin Heidegger consideră că limba este locul de adăpost al ființei[1], spațiul în care ființarea privilegiată numită om (Dasein – ființa-aici) dobândește șansa întâlnirii propriei esențe, toposul în care ființa se arată în ceea ce are autentic, se revelează predilect gânditorilor (filosofilor) și poeților. Dacă admitem această presupunere, oricât de sibilinică ar părea celui mai puțin obișnuit cu ineditul limbajului heideggerian, și dacă totodată încercăm să o resemnificăm, livrându-o actualității, atunci se cuvine să acceptăm că între a fi și a rosti, între existență – modul eminamente uman de a fi – și vorbire – expresia lingvistică a ființării – există o legătură de condiționare reciprocă indisolubilă. Fiecare om este ceea ce rostește, iar cultura cuvântului pe care o practică, exemplar sau cu mai puțină inspirație, îi oferă șansa accesului la ceea ce este de fapt. Mai mult decât atât, efortul de pătrundere în culisele unei limbi străine, precum limba germană, permite racordarea la un mod de existență cu adevărat remarcabil, unul în care identitatea noastră se îmbogățește prin asumarea și interiorizarea uneia dintre mărcile semnificative ale alterității.

Fără a-mi asuma pretențiile autorității în materie de lingvistică sau studiu comparat al universurilor lexicale, mă mulțumesc să constat faptul că sonoritatea limbii germane, arhitectura ei acustică împrumută ceva din contextul în care este receptată. Mă aflu, pentru câteva zile, în Moieciu de Sus, la Conferința Profesorilor de Limba Germană, într-o dublă postură, deloc facilă însă cu siguranță provocatoare: oficial particip activ la workshop-urile abil orchestrate de organizatori și voluntari iar neoficial îmi asum rolul de Ideenjäger (Vânător de Idei), căutând metode, procedee, tehnici și instrumente menite să dăruiască, prin transfer, un plus de valoare profesiei în care mă exersez. Așa că, înarmat cu mult entuziasm, cu unelte de scris și nerăbdătoare coli albe, pornesc într-o aventură a cunoașterii și a descoperirii.

O primă constatare este aceea că limba germană pe care o ascult în aceste zile, cu auzul încordat și mintea plină de curiozitate, împrumută din farmecul împrejurimilor de la Moieciu de Sus. Se contopesc în cuvintele și expresiile pe care le ascult, pe durata seminariilor și a pauzelor, duritatea crestelor masivului Bucegi, decupate abrupt, verdele reconfortant al pădurii de conifere, prizonierul unui imobilism etern, albastrul profund și amețitor de înalt al cerului. În astfel de locuri și înconjurat de asemenea oameni minunați, sunt tentat, fără niciun fel de emfază, să atribui limbii germane o dublă apartenență: telurică și deopotrivă cerească. Pământul dăruiește limbii germane atributul stabilității, al echilibrului, fermitatea construcțiilor sintactice îndelung preparate în creuzetul raționalității, în timp ce cerul îi oferă acesteia spontaneitatea, ambiția și nevoia organică de schimbare și evoluție, aspirația spre un ideal intuit dar râvnit cu încrâncenare. Deși ceea ce spun pare rodul unei impresii subiective, totuși am convingerea că trăsăturile intrinseci ale limbii germane împrumută un fel de „Raumgeist”, un spirit al locului(spiritus loci) accesibil chiar și celor care nu se numără neapărat printre rapsozii încercați ai acestui idiom. Sonoritatea limbii germane înglobează în mod inspirat rigoarea, disciplina interioară, asprimea formulărilor, corespondența predominant univocă dintre semnificat și semnificant, cu spontaneitatea și elementele inedite, farmecul insolit al descoperirii. Structurile sintactice stau sub semnul infailibilei condiționări gramaticale, veritabilă matematică a gândirii, enunțurile și frazele sunt circumscrise unei prealabile ordini de la care nu te poți abate decât cu riscul neînțelegerii sau al erorii, la fel cum pe muntele din apropiere, ce-și decupează profilul pe fundalul azuriu al cerului, orice abatere de la traseul prestabilit poate aduce celui imprudent numeroase neplăceri sau suferințe. Așezarea verbelor la finalul construcțiilor propoziționale, o anumită dispunere a elementelor structurale în arhitectura sintactică, topica radical distinctă de aceea a limbii române, toate acestea și încă multe altele pe care timpul și spațiul acestei întreprinderi mă obligă să le trec sub tăcere sunt aspecte ce solicită din plin motorul cognitiv al oricărui temerar interesat de cunoașterea limbii germane.

În ceea ce privește aspectul scris al limbii germane, constat chiar și la o analiză sumară abundența deconcertantă de consoane sau asocieri dintre acestea, totodată dublajele de litere, ușor de omis și totuși atât de importante, ropotul prelung sau simfonia calmă de h, k, s, t, w, ck, th, hr, ch, sch, ss, st etc. Nu pot omite din acest inventar frugal formulat cuvintele compuse ce-i pot aduce descurajare sau chiar deznădejde celui cu atenția distribuită neinspirat și chiar practicantului avizat – de exemplu: WeltanschaaungEntwicklungsgeschichteDeutschlehrerverbandDidaktisierungideen, Minderheitensprachen ș.a. Toate aceste particularități întind în fața temperamentului aprins, nerăbdător să pătrundă sofort (imediat) în culisele limbii germane, dificultăți și chiar capcane semnificative.

Una dintre provocările concludente ale limbii germane constă într-un fel de prizonierat voluntar al atenției interlocutorului, menținerea concentrării până la finalul enunțului, acolo unde verbele modale sau cele obișnuite vin să lumineze propoziția, dăruind coerență structurii discursive sau textuale. Construcțiile sintactice ale limbii germane mă livrează, în primă instanță, unei aparente impresii de aranjament spontan, de o naturalețe ce pare fabricată din mers (unterwegs), când de fapt îmi obligă gândirea la un travaliu cognitiv riguros și minuțios similar efortului arheologic. Îmi rămâne provocarea de a descoperi, prin dialogul cu cei prezenți, măsura în care limba germană lasă loc creativității și inovării, spiritului viu sedus de pretenții cvasi-poetice. Cred că dificultatea receptării limbii germane provine tocmai din constrângerea pe care acest idiom o impune lectorului și, implicit, receptorului: atenția susținută pe durata întregului demers discursiv, un fel de „ai răbdare, nu te grăbi, es ist genug Zeit (este suficient timp), întrucât înțelesul, sensul celor rostite survine de abia la final, la capătul celor rostite”.

Cât despre posibilul portret al dascălilor de limba germană pe care îi întâlnesc și cu care interacționez, constat în atitudinea și comportamentul lor o eleganță nedisimulată, firească, împrumutată probabil din expresia lingvistică pe care o practică. Vorbirea limbii germane produce un fel de transfer legitim dinspre interioritatea ascunsă (gramatică) spre exterioritatea vizibilă, observabilă (conduită, modus vivendi): seninătate, franchețe, calm, detașare, dar în aceeași măsură activism, implicare, angajament, toleranță, empatie dar și o oarecare intransigență, obsesie deloc forțată pentru corectitudine și onestitate. Mai constat, cu riscul de a friza formularea stereotipă, plasticitate și, deopotrivă, dinamism, intuiție și, în aceeași măsură, raționalitate. Sunt înconjurat de oameni extraordinari veniți din întreaga țară, totodată din Republica Moldova și Bulgaria, dascăli ce împărtășesc pasiunea lucrului bine făcut, profesioniști interesați sincer de dezvoltarea lor dar mai ales a celor pe care-i educă, experți ai creșterii preocupați să faciliteze elevilor nu doar accesul la un univers lingvistic diferit și deopotrivă fascinant, ci să transmită valori, principii, convingeri și aspirații.

Sunt multe de spus și de împărtășit acum, aproape de capătul unei experiențe greu de uitat, la finalul unor zile și ore de veritabilă imersiune lingvistică. Mă rezum, pentru a nu abuza de răbdarea cititorului, la o constare oricât de riscantă: identitatea fiecărui om, profilul lui cognitiv, emoțional, socio-cultural sau de orice altă natură se construiește din dialogul susținut cu alteritatea, din interacțiunea repetată cu un alt mediu lingvistic. Fizionomia culturală a unui om se îmbogățește și înfrumusețează, dobândește contururi distincte și elegante, complexitate și relevanță prin dialogul cu cei care practică exercițiul zilnic al unei limbi străine, precum limba germană. Cred, în primă și ultimă instanță, că asta se cuvine să admirăm cel mai mult la limba lui Goethe, Schelling, Wagner și mulți alți oameni remarcabili dar, mai ales, la aceia care astăzi se îndeletnicesc cu rostirea ei coerentă: nevoia de ordine și claritate, trebuința organică de a fixa repere clare și ferme în însăși miezul fluxului complex și fascinant al ființării noastre. Iar în această privință, aceea a haosului care se transformă în ordine, limba și, printr-o extrapolare legitimă, cultura germană își dă întâlnire cu însăși esența ființării într-un mod cu totul și cu totul admirabil.

[1] Martin Heidegger, „Scrisoare despre umanism”, în Repere pe drumul gândirii (traducere din limba germană realizată de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu), Editura Politică, București, 1988, p.297.

Despre Florin George Popovici

Florin George Popovici este profesor de științe socioumane la Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi”, din Rădăuți, județul Suceava

Poți da like & share:
Category(s): Articol, Eseu, Încredere în potențialul pozitiv al schimbării, Noutăți, Testimonial