Pedagogia negativă se referă la abordările educației pornind de la premisa că orice copil este, în natura lui, animalic, opus culturii, iar educația constă în „îndreptarea”, corectarea acestei naturi animalice aculturale.
Copilul ar avea tendințe „rele”, care contravin nevoilor conviețuirii în societate. Prin educație, adepții pedagogiei negative cred că se poate „repara” ceea ce este neomenesc, animalic, în copil, iar copilul poate fi transformat din animal în om.
În fiecare act educațional, în fiecare interacțiune a noastră ca educatori sau părinți cu copiii, fie că vrem sau nu, se poate vedea dacă acțiunea vine dinspre acest tip de abordare sau dinspre abordarea opusă, numită „pedagogia pozitivă”.
Tipul de pedagogie (pozitivă sau negativă) care se întrevede în spatele fiecărui „act educațional”, adică în orice interacțiune între un adult și un copil până la urmă, este ca un fel de axiomă din geometrie. Din axiome se dezvoltă, pe cale de consecință, toate celelalte teoreme și tot corpul teoretic al unui domeniu.
Opțiunea pentru un tip de pedagogie sau alta este, de cele mai multe ori, inconștientă. Noi nu ne dăm seama ce convingeri adânci se ascund în spatele fiecărui gest pe care îl facem față de copilul nostru sau elevul nostru (sau față de subordonatul nostru, pentru că ideea este perfect aplicabilă în management). La fel de adevărat este că cei din jur sesizează fără dubiu ce tip de pedagogie stă la baza fiecărui act al nostru, chiar dacă nu știu să definească aceasta.
De asemenea, la fel ca în geometrie, axiomele de bază nu pot fi tratate drept greșite sau corecte. Opțiunea reală trebuie să fie una pragmatică: ce tip de axiome, în acest caz ce tip de pedagogie îmi slujește mai bine scopurilor pe care le am în educație. Și ce tip de pedagogie o pot aplica, pornind de la datele mele personale, care, alături de datele copilului și tipului de societate alcătuiesc contextul educațional.
One Response in another blog/article
[…] Am mai scris undeva că nevoia excesivă de siguranță este a noastră, a adulților părinți, nu a copiilor. Atitudinea de „cloșcă” este tot o ipostază a nevoii de siguranță. În genul acesta de reacții de apărare mai găsesc și o profundă lipsă de încredere în mecanismele de reglare automată a relațiilor cu ceilalți în ceea ce trăiesc copiii noștri. O convingere profundă că, fără noi, copiii ar fi complet lipsiți de șanse într-o lume rea. Și convingerea că un copil nu are în el resursele necesare ca să se descurce. Este vorba de pedagogia negativă. […]