Educația este bolnavă, la fel ca și Sănătatea

Adevărul e ce rezistă la testul realităţii. (A. Einstein)

(Partea a doua) – v. Partea întâi aici

Haideți, în continuare, să ne închipuim (demonstrația prin reducere la absurd) că am putea ataca problema corupției din sistemul de educație prin formularea subiectelor (ușoare) și prin DNA (ceea ce nu este realist: subiectele sunt formulate tot de profesori și, se știe, corb la corb nu scoate ochii, iar DNA nu poate interveni în practica zilnică și în interpretarea programelor, deci notele proaste date ca să fie nevoie de ajutor suplimentar sunt greu de dovedit). Presupunând însă că ar fi posibil, ce s-ar întâmpla? Profesorii din școlile bune sunt obișnuiți cu un standard de viață personal. Dezechilibrul produs la nivel individual i-ar determina să caute alte soluții, ba chiar, la limită, ar determina plecarea lor din sistemul de învățământ. Desigur, pot fi înlocuiți cu alții care ar avea pretenții mai mici. La un anumit nivel, fenomenul s-a și produs în ultimii 25 de ani.

Pe de altă parte însă, o parte a societății românești, formată din părinți conștienți de importanța școlii, este dispusă să investească în educație. Și o face, prin soluții individuale (orele suplimentare plătite) sau prin școlile private care se dezvoltă tot mai mult. În acest fel, un stat european transferă în mod tacit responsabilitatea asupra viitorului  pe umerii și pe spezele fiecărui părinte în parte. Soluția este asocială sau chiar antisocială, iar decalajele enorme între calitatea educației celor proveniți din familii conștiente și cu posibilități financiare suficiente și a celor din familiile celelalte pun în pericol democrația însăși.

Prin urmare nu ne putem permite să lăsăm educația pe seama fiecărui părinte în parte. Este nevoie de o soluție de stat, chiar dacă, într-o economie de piață, vor exista mereu și școli private. Situația actuală ne arată că profesorii buni (criteriile pot fi discutabile, dar, în orice caz, este vorba de profesorii care dau părinților impresia că fac ceva esențial pentru viitorul copiilor lor) câștigă, în realitate, foarte bine. Și, firește, nu ar fi dispuși să renunțe la acest nivel de câștiguri. Haideți să fim sinceri și să vedem despre ce este vorba: un profesor de matematică, română sau limbi străine care are vad bun, poate face, în particular, în orașele mari, cel puțin 10 ședințe pe săptămână, cu câte 4 elevi. Asta înseamnă cam 2.000 de lei pe săptămână, cam 35 de săptămâni pe an. În vacanțe scade activitatea sau chiar dispare, de la caz la caz. Prin urmare, un profesor care câștigă acum, de la stat, până la 20.000 de lei pe an, câștigă în plus, în timpul său zis liber (dar în care ar putea pregăti orele de la clasă!) cam 70.000 de lei. Astfel se ajunge ca un număr considerabil de profesori din România să câștige peste 20.000 de EUR pe an net, ceea ce este absolut comparabil cu veniturile profesorilor din Vest, ținând cont și de nivelul general al costurilor vieții de la noi.

Profesorii din România care câștigă bine obțin aceste venituri într-un sistem de piață, prin urmare se simt validați de piață și nu ar fi dispuși să renunțe la acest nivel de venituri atins. Orice măsuri coercitive din partea statului ar fi contrazise și anulate de mecanismele de piață care funcționau și în comunism (și atunci existau profesori care trebuiau să-și ascundă veniturile de stat, pentru că nu aveau voie să-și cumpere un apartament la fiecare doi ani, deși ar fi putut). O parte dintre cei din învățământ vor nega cu sinceritate aceste cifre, pentru că nu le conștientizează și vor minimiza ponderea lui (fake it till you make it). Dar haideți să vedem la rece și fără considerente etice, care să ne tulbure analiza, ce consecințe are acest fenomen.

Între 5 și 10% din populația României susține între 5 și 10% din profesorime (ca și din cadrele medicale) la un nivel de venituri care unora li se vor părea exagerate, dar care sunt confirmate prin mecanisme de piață, favorizate de atitudinea pasivă a statului (cea de tipul: Noi ne facem că vă plătim, voi vă faceți că munciți. Fenomenul nu va dispărea câtă vreme nu dispar cauzele. În plus, fenomenul afectează în mod real calitatea serviciilor oferite (de educație sau de sănătate) chiar și acelora care plătesc: profesorii transmit elevilor un sistem de valori care-i va face necompetitivi la nivel european, iar cadrele medicale plătite de rude se ocupă de pacient doar când sunt rudele acolo și pot vedea.

Să mai adăugăm un element în analiză: există profesori care renunță la 2000 de EUR pe lună în acest sistem obositor și deprofesionalizant (nu ai timp să îți pregătești orele!) pentru 1000 de EUR la unele școli particulare. Se știe din economie (Herzberg) că salariul nu este un element motivator, ci unul posibil demotivator, dacă este sub un nivel considerat igienic . Este foarte grav pentru calitate să-ți menții angajații sub zona nivelului igienic de salarizare, pentru că afectezi în mod grav etica profesională. Prin urmare, când calculezi care ar fi un nivel de salarizare care să crească atractivitatea, nu este nevoie să mergi chiar până la 2.000 de EUR pe lună, chiar dacă există și profesori sau învățătoare care câștigă și mai mult.

Salariile profesorilor încep de pe la 200 de EUR pe lună acum, ceea ce prin anii 90 ar fi făcut din profesorat o meserie foarte atractivă. Deci reperul ar trebui să fie unul legat de veniturile actuale din societate: venitul mediu și produsul intern brut pe cap de locuitor. Folosind acest ultim reper, România își plăteștevprofesorii, în acest moment, la nivelul cel mai prost din Europa, mai prost și decât Bulgaria (chiar dacă, în EUR, puțin mai mult).

Să mai adăugăm la această analiză un element evitat cu pudicitate prost înțeleasă de reprezentanții sistemului, mai ales de liderii de sindicat, în declarațiile publice, din motive de tip demagogic. Haideți să vedem așa: dacă i se dau unui economist străin (care nu trăiește aici) datele privind evoluția salariilor (inclusiv a veniturilor reale) din ultimii 25 de ani din învățământ și din ansamblul societății, ca și unele date privind percepția publică, fără orice alte informații subiective, economistul ar ajunge la concluzia că trebuie să fi scăzut serios calitatea profesională a angajaților din sistem, din cauza lipsei de atractivitate a profesiei (desigur, fiind vorba de o profesie care presupune chemare, există, ca și în cazul domeniului sănătății, în procentaje mici, angajați foarte buni și dedicați, care se simt pierduți printre ceilalți).

Ultima parte se poate citi aici…