Înainte de a se introduce corectarea în alte județe și împărțirea pe profile, respectiv niveluri de limbă, la olimpiada județeană de germană apăreau diferite absurdități. Fie cei care studiau la bilingv luau întotdeauna locurile la olimpiada națională, fie cei care știau germană de „acasă”. Astfel, persoane ca mine, de la profilul mate-info, cu un nivel mediu de limbă rar aveau șansa de accede la etape mai avansate ale olimpiadei. Alt exemplu, puțin paradoxal, dar care arată perfect motivele pentru care s-a trecut la corectarea lucrărilor în alte județe este acesta: două eleve care aveau două profesoare îndrumătoare diferite au participat la olimpiada județeană. Lucrările, trebuid corectate în același județ, au ajuns să fie evaluate de exact aceleași două profesoare ale elevelor. Clar nu se mai putea vorbi de confidențialitate, știindu-se clar care elevă ce lucrare a scris. Și cum să se facă departajarea într-un mod perfect obiectiv? Lucrările au fost comparate, iar într-un final s-a aflat că ambele eleve se calificaseră la națională. Caz fericit. Însă absurditatea situației este evidentă. Niciun profesor nu cred că ar vrea să se întoarcă la o astfel de corectare după ce a întâmpinat o asemenea situație. Alte exemple și motive se mai pot aduce, dar vreau totuși să insist pe părțile bune ale etapei naționale.

Proba individuală este o provocare antrenantă, care ar stârni creativitatea oricui. Este foarte facil să analizezi răspunsuri exacte sau scrieri tipizate. Însă într-o limbă îți exprimi trăirile, sentimentele și opinia. Cumva acestea trebuie să arate capacitatea elevului de a se exprima într-o limbă străină. Aici revin un pic la critică, spunând simplu: dacă tot se vrea revoluție în educație, atunci să se îndrepte în direcția creativă, cea care stimulează elevul să gândească independent și critic, nu să știe răspunsuri seci și să se încadreze în bareme rigide. Cu alte cuvinte, proba de eseu prezintă elevul ca pe o ființă cugetătoare, un om care privește lucrurile din perspective diferite. Și cu cât perspectiva este mai diferită, cu atât acel elev merită mai mult să fie premiat. Acesta este un alt lucru pe care îl admir la olimpiada de limbă germană.

Proba de proiect sau proba pe echipe este în fapt revelația menționată la începutul scrierii. Am întâlnit acolo o mulțime de oameni faini, calzi și creativi, cu care țin legătura și acum. Am realizat că scopul acestei olimpiade nu este cu siguranță competiția, ci mai degrabă închegarea și promovarea spiritului de echipă. Nu cei mai buni din țară sunt premiați, ci cei care au înțeles că pentru a reuși trebuie să lucreze în echipă.  Conceptul de a da unor elevi șansa de a crea o piesă de teatru după o carte oferită mi se pare extraordinar. Țin minte că am stat ore în șir în prima seară pentru a citi cartea și de asemenea îmi amintesc cu plăcere cât de mult ne-am distrat punând cap la cap părțile pe care le-a citit fiecare. Replicile și scenele, alegerea muzicii și a „efectelor speciale” pe care am încercat să le folosim… toate au dus la rezultatul final și anume o piesă de teatru pe care nu am să o uit niciodată. Mi-ar părea nespus de rău dacă li s-ar răpi celorlalte generații șansa de a experimenta ceea ce am trăit eu. Standardizarea nu a avut niciodată succes, dovadă lupta noastră de a dezrădăcina mentalitățile unor vremuri tulburi.

Acum sunt elev în clasa a XII-a și am de gând să particip și anul acesta la olimpiadă. Sunt sigur că voi întâlni și reîntâlni persoane minunate acolo. De la anul voi studia în Anglia, pentru a mă perfecționa și a deveni o persoană cu care să mă pot mândri la un moment dat. Vreau să mă reîntorc în țară și să fiu încă un om ce va clădi la viitorul României, atât cât o să pot, și cum o să pot. Până atunci însă, o să spun de fiecare dată cu voce tare ce mă deranjează și ceea ce nu mi se pare corect și vă invit și pe voi, cei care ați avut răbdare să citiți până aici să vă spuneți părerea, să vă faceți auziți. Mai bine să se spună că s-a schimbat ceva după multă opoziție, decât să se creadă că n-am făcut nimic.