În regulamentele tuturor olimpiadelor școlare și în „Metodologia-cadru” se spune că aceastea urmăresc „stimularea elevilor capabili de performanțe înalte”. Este de presupus că aceasta înseamnă descoperirea de talente într-un domeniu sau altul: viitorii matematicieni, fizicieni, chimiști… viitorii cunoscători buni ai unei limbi?… viitorii filologi?… Dacă la matematicieni putem presupune că e vorba de inteligență logico-matematică, care anume ar trebui să fie competența specifică a participanților la olimpiadele de limbi străine? Sunt competențele de comunicare în limbi străine o formă de excelență, o formă de inteligență în sine?

Dacă pornim de la termenii lui Howard Gardner, comunicării i-ar fi specifică inteligența lingvistică, cea care apare în cea mai mare măsură la poeți, la creatorii literari. De aici pornește problema: dacă la matematică presupunem că putem măsura în mod obiectiv inteligența specifică, nu același lucru îl putem spune despre inteligența lingvistică.Deși…

… dacă matematica s-ar reduce la rezolvarea unor probleme complicate, atunci inteligența matematică ar fi numai capacitatea de concentrare a atenției într-o direcție anume, dublată de o bună memorie, ca să poți aplica ceea ce ai exersat anterior (și, pe un nivel elementar, unii reușesc să facă matematică în acest fel). Realitatea este însă că matematica, la fel ca toate domeniile care promovează vreuna din formele de inteligență ale lui Gardner, presupune enorm de multă creativitate (numită, de obicei, ingeniozitate sau, în cazul rezolvării de probleme, perspicacitate). Toți cei care excelează într-o formă de inteligență aduc ceva nou în acel domeniu, iar creativitatea nu se manifestă în mod constant, ca o competență oarecare verificată la un examen, atunci când ai nevoie de ea… fiecare „creativ” are momente de excelență și momente de mediocritate.

(Menționez într-o paranteză că am experiențele personale necesare ca să vorbesc de cel puțin trei olimpiade școlare, din perspectiva de elev: în clasa a V-a am obținut un premiu la română, în clasele a IX-a și a X-a mențiune la fizică și în clasa a XI-a mențiune la matematică – la etapele județene).

Cel puțin problemele pe care le știu eu din anii 80 de la matematică și fizică, la nivel de olimpiadă, erau probleme (multe din ele) ingenioase și ca formulare și ca posibile rezolvări. Pentru a avea succes la aceste olimpiade nu era suficientă o pregătire riguroasă de bază, trebuia să fii în formă maximă la momentul concursului. La fel ca în sportul de performanță, de unde s-a preluat denumirea de „olimpiadă”, toți concurenții de vârf sunt extrem de bine pregătiți, iar concursul se câștigă pe plan emoțional, prin concentrarea de moment. Dacă nu reușește să facă asta într-un meci Simona Halep, nimeni nu presupune că nu ar mai fi o sportivă de vârf. În spatele fiecărui mare performer de la olimpiada de matematică sunt alți 10 cel puțin la fel de inteligenți ca el, care au fost în formă mai puțin bună la momentul concursului. Este oare „nedrept” față de ei că nu sunt recunoscuți pentru că nu „le-a picat fisa” la momentul potrivit? Dacă ar fi vorba de un examen, ar fi nedrept, pentru că am pierde „recunoașterea” unor posibili performeri. Fiind vorba de o olimpiadă, de un concurs, acceptăm acest „risc” iar elevii nu sunt văzuți ca fiind mai puțin inteligenți din cauză că nu au fost inspirați pe moment. Putem, deci, conchide, că avem o diferență fundamentală între examene și olimpiade: la examen vrei să afli exact cât au reușit să învețe elevii, la olimpiade îți permiți, este chiar bine, să experimentezi, să vezi care sunt cei care se concentrează mai bine pe subiecte „grele”, care presupun creativitate. Scopul este să obții unele rezultate remarcabile, nu să demonstrezi „ce nu știu” unii. Miza este, așa cum suna motto-ul unei ediții a Olimpiadei Internaționale de Germană să fii acolo („dabei sein”), pentru că experiența în sine este câștigul cel mare. Sau, cum suna un motto de la din temele de eseu de la etapa județeană (2015):  „Der höchste Lohn für unsere Bemühungen ist nicht das, was wir dafür bekommen, sondern das, was wir dadurch werden” (John Ruskin) (Cea mai mare răsplată pentru strădaniile noastre nu este ceea ce obținem în schimbul lor, ci ceea ce devenim prin ele).

Când evaluezi creativitatea intri într-o zonă a evaluării subiective. În România avem o „tradiție” de suspiciune față de orice evaluare subiectivă și credem că este incorectă, pentru că presupunem că cineva este avantajat sau dezavantajat cu intenție. Acesta este motivul pentru care până și ingeniozitatea unei rezolvări la o olimpiadă de matematică sau fizică este premiată numai cu un premiu special, acceptat ca atare, nu cu unul dintre premiile principale, deși, dacă este să recunoaștem, tocmai cineva care poate primi un asemenea premiu special pentru creativitate este o persoană care poate excela, pe termen lung, în acea formă de inteligență.

La olimpiada de limba germană modernă ne-am asumat, toți cei care am participat de mulți ani la dezvoltarea acesteia, nu numai cei pe care-i regăsiți la Membrii echipei, ne-am asumat deci, explicit sau implicit, faptul că promovăm creativitatea, deci evaluarea subiectivă a inteligenței lingvistice, dar și a altor forme de inteligență la proba de proiect: kinestezică, interpersonală, spațial-vizuală, chiar și muzicală, după cum vedem la unele prezentări. Acestea nu pot fi evaluate obiectiv și aici este punctul unde, o parte din noi, încă nu ajungem la acceptarea explicită a acestei asumări. Vrem să avem o pondere mare a itemilor obiectivi în evaluare (specifici examenelor de limbă), dar excelența în creativitate nu se poate măsura cu teste de tip grilă! Creativitatea dusă la excelență se caracterizează tocmai prin faptul că se „exprimă” în forme neașteptate, care nu puteau fi presupuse dinainte de autorii de subiecte – de aceea avem, din când în când, sincope la olimpiadele de matematică și fizică, atunci când un elev vine cu o soluție neașteptată, la care nu s-a gândit nimeni dintre profesori. Tot ceea ce am învățat despre evaluare vine dinspre analiza examenelor, nu a concursurilor și, în acest caz, ne poate reduce din abilitatea de a înțelege diferențele mari dintre evaluarea la un concurs (nu „concurs de ocupare a posturilor”, pentru că acela este tot un fel de examen la care clasamentul contează mult!) și un examen, la care obiectivul este să verific nivelul de atingere a unor indicatori de performanță conform unei programe parcurse. La examen vreau să văd care din participanți a „învățat materia”, mai mult sau mai puțin bine. La un concurs destinat excelenței, deci marilor performeri ai domeniului, pot să-mi iau libertatea de a merge direct la provocări specifice performerilor, deci direct la subiecte care solicită creativitatea specifică acelei inteligențe. La examen am nevoie neapărat de itemi prin care să verific atingerea unor obiective de nivel scăzut ale unei programe, altfel informațiile cu privire la succesul predării lipsesc. La un concurs pornesc de la premiza că toți participanții sunt dincolo de acele obiective de bază și nici nu contează dacă unii participanți au rezultate foarte proaste la un moment dat. Rezultatul slab la o olimpiadă nu trebuie văzut ca o etichetă de slabă valoare (așa cum există tendința, din cauza orientării multor olimpiade după modelul examenelor). Scurt spus, olimpiada nu este (nu trebuie să fie) pentru evaluarea activității profesorilor, olimpiada este pentru elevi, pentru motivarea celor aflați la un nivel de excelență, dincolo de situația cotidiană a predării și învățării disciplinei respective în școală.

O altă mare sursă de dificultăți în înțelegerea situației specifice limbilor moderne este neînțelegerea reală a orientării spre competențe. Orientarea spre competențe în școală este ceva nou în Europa continentală și vine dinspre abordarea și mentalitatea pragmatică specifică anglo-saxonilor. Este foarte evidentă neînțelegerea (pentru cine înțelege specificul competențelor) atunci când vedem realizarea de teste predictive punctate cu note de la 1 la 10… în urma cărora profesorul ar trebui să stabilească ce? la ce nivel de competențe pe grila CECRL (Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi) se situează elevii? ca să știe cu ce manual să lucreze cu acei elevi noi? Orice grilă de descriere de competențe are o caracteristică foarte pragmatică: o competență specifică este sau nu este, nu există nuanțe. Ești la nivelul B1 dacă ai, pe competența respectivă (redactarea de texte scrise, de exemplu), toate competențele specifice descrise în grilă. Nu există nuanțe,  deci niveluri de stăpânire, le ai sau nu le ai. Punct! Concluzia firească: nu există excelență aici, nu există variații sau creativitate în ce privește competențele lingvistice. Acestea sunt doar un set de abilități care te pot ajuta, ca un instrument, să manifești eventual inteligența lingvistică într-o limbă (pe un nivel de exprimare clar definit prin grila CECRL). Competențele lingvistice nu pot face obiectul unui concurs de excelență, pentru că nu sunt o formă de excelență. „Excelența” se poate manifesta aici în mod indirect: rapiditatea cu care ai dobândit un nivel de competențe sau, așa cum se petrece la olimpiada de germană modernă, ce reușești să exprimi pe acel nivel (inteligența lingvistică). Să-ți propui să faci o olimpiadă axată pe verificarea competențelor lingvistice este, poate, ca și cum ți-ai propune să faci o olimpiadă de matematică la care verifici cine rezolvă mai repede 10 ecuații de gradul 2. Ar fi o abilitate colaterală, nerelevantă pentru inteligența logico-matematică.

Prin urmare împărțirea elevilor la olimpiade pe categorii rezultate din nivelurile lor de limbă are sens pentru că excelența vizată este inteligența lingvistică manifestată de concurenți aflați pe același nivel de competențe lingvistice. Dacă nu ar fi așa, atunci am fi în situația în care, de exemplu, am avea o olimpiadă de creativitate literară, ca la română, la care unii pot și au voie să se exprime într-o limbă europeană evoluată, iar alții într-o limbă africană care are un vocabular de 500 de cuvinte. Rezultatele creativității lor nu pot fi comparate în mod corect (deși, uneori, cei cu mai puține cuvinte ar putea da dovadă de creativitate superioară, la fel cum scriitorii dintr-un regim totalitar dezvoltă uneori forme de expresie extrem de creative prin ocolirea cenzurii!). În orice caz, împărțirea lor pe niveluri de competențe lingvistice reale, nu formale, asigură corectitudinea și comparabilitatea rezultatelor. Acolo unde nivelurile nu sunt reale, ci numai rezultate din calcule referitoare la orele de învățare cunoscute, miza tinde să devină atingerea unor niveluri de competență lingvistică superioare în ciuda numărului de ore de la școală. Olimpiada devine neatractivă și nemotivantă, pentru că este acaparată de cei care au un avantaj biografic care nu poate fi demonstrat cu documente (vorbesc acasă limba respectivă cu părinți sau rude, au trăit un număr de ani în țara respectivă etc.). Dacă scopul olimpiadei este să motiveze elevii pentru învățarea limbii respective, să facă reclamă limbii prin cei care obțin performanțe la olimpiadă, atunci aceste scopuri nu sunt atinse, pentru că tocmai elevii cu potențial de excelență în domeniul inteligenței lingvistice sunt demotivați de prezența concurenților care sunt pe un nivel de competențe lingvistice superior celui la care se concurează.

Un alt motiv pentru care nu se pot folosi competențele lingvistice drept criteriu de stabilire a clasamentului este tocmai faptul de a le folosi drept criteriu de stabilire a categoriilor de participanți. Este ca și când am stabili un concurs la care se participă pe categorii de vârstă (14 ani, 15 ani etc.) și apoi vârsta este și criteriu de realizare a clasamentului. La etapa județeană, pe 23 februarie, pe primul loc este la categoria 14 ani cel care tocmai a împlinit 14 ani, 11 luni și 30 de zile. A doua zi el este deja pe ultimul loc la categoria 15 ani! Dacă chiar am putea stabili că există un B1 mai bun decât ceilalți B1, atunci acesta este un B1 care are deja o parte din competențele specifice de la B2. În momentul în care le-a dobândit pe toate, el nu mai este cel mai bun de la B1, ci cel mai slab de la B2, pentru că și acolo sunt unii care stăpânesc deja o parte din competențele specifice de la C1… Dacă elevii știu că iau premii pe criterii de competențe lingvistice, atunci au tot interesul să „trișeze” (cum am văzut la o elevă la un moment dat: primise de la profesoară liste cu structuri gramaticale de A2, pe care „avea voie” să le folosească, și cu structuri de B1 sau mai sus, pe care „nu avea voie” să le folosească).

Competențele lingvistice sunt instrumente utile de manifestare a inteligenței lingvistice. Dacă îmi place să pescuiesc, pot dezvolta un anumit atașament pentru undițele mele, dar la un concurs de pescuit nu câștigă cine are undițele mai frumoase! Inteligența lingvistică poate fi obiectul unui concurs de excelență, competențele lingvistice pot face obiectul unui examen.

___________________________________________

Un articol care îl completează pe acesta poate fi citit aici.